Familia

Azi am vorbit pe YahooMessenger cu mama… Ceea ce e straniu, că locuim la 105 km unul de altul (dar asta e problema unui post geo-psihologic de altă dată… pula mea, dă să combin cuvinte şi să utilizez o înjurătură… brănd, şi cu asta-i spus totul). Deci, azi am vorbit pe YahooMessenger cu mama…

…şi am realizat că kiss-urile… pe messenger… nu, astea care :*, chiar şi pe messenger pot avea o încărcătură semantică diferită.

Poate scriu asta, că sunt obosit și nu am fost acasă de foarte multă vreme, poate că am în mijlocul camerei în care o închiriez în împuțitul (sorry, Dorine) ăsta de Chișinău o groapă de toată fumusețea, poate că m-a dezamăgit caracterul „oportunist” al actualului job, sau poate chiar mă seacă bășinile deziderative ale celor din Ungheni, căci anume percepțiile supraestimate ale propriei valori ale majorității din Capitala de Vest m-au făcut să concep acest căcat de idee.

Bun, să prespunem că Ungheniul e un oraș care nu oferă prea mari oportunități de petrecere a timpului liber pentru tineri, în afară de:

1. să te înțăpenești la Magadan sau la ЯR de să te doară capul câtevasprezece zile după asta (sory, Ivan Ivanovici);
2. să ieși la frigărui în jegosul ăla de parc francez (sorry, Sașuca) și să te înțăpenești, de să te doară capul câtevasprezece zile după asta;
3. să ieși la un film vechi de 1 an la căcatul ăla de cinematograf (sorry, Ungheni), ca apoi să te înțăpenești, de să te doară capul câtevasprezece zile după asta;
4. să … cam atât (trist, dar adevărat)

Bun, din Paște în Paște mai vine câte o formație de Jazz (sorry, militarilor (autoritățile știe de ce)), sau (trăscă calendarul), o dată pe an e hramul localității și atunci, din mila (și bugetul) Primăriei, în afară de multă bere și nesimțire, mai are lumea noroc (?) de glumele ofilite ale unui „umorist” sau de hostropățul funerar al taraful „Octogenarul vesel” din Novaia Adînca (spre deliciul vaginal al bunicii mele). N-am uitat nimic? parcă nu… A! mai e marijuana, dar asta e alt subiect (pasibil urmăririi penale), deci… pâh!… pardon, șșșșșș! A, da! Și Pavel Turcu, dar asta mai nou (și pentru rating-ul blogului doar, să fie sănătos el și trompeta lui… și tătî echipa sa de PR… și familiile lor. Trăiască bloggerii din Moldova!.. Uuuf! M-am atmazuit).

Acum nu voi transforma acest subiect într-o serie de împunsături cu dejtiu spre cine ar fi de vină (oricum e greu de definit, în plus nu-mi ajung degete (sorry, Natura)).

De când am descoperit laba (deci, de la pubertate încoace) m-au mâncat în cur diverse porniri sociale. Mă futea un spirit civic care încercam să-l canalizez în diverse zone de interes ale tinerilor: comunicare, distracție, știință (scuze, tinerilor), viața politică (scuze, tinerilor), cultură (scuze, tinerilor)… pula mea, căcaturi din astea.

Am să încep cu „nu prea mi-au reușit”, căci cu asta mi-ar sări în cap orice unghenean care citește acest material, sau orice ong-ist (îmi plac „iștii”) care în loc de înjurături folosește termenii „fundraising”, „dezvoltare participativă”, „grup de iniţiativă”. Apropo, ați văzut câți muiști civici din ăștia sunt în Ungheni? (dar asta e altă istorie, fute-i-aș participativ). Spuneam, poate „nu prea mi-au reușit”. După toate tentativele astea, eșuate într-un final apocaliptic, mai că nu am belit-o complexual și am pus cruce pe orice inițiative, căci e și logic să crezi după toate astea că ce faci – faci prost, dar… am venit în căăcatul ăsta de Chișinău (și aici nu mă refer la miros, sorry chișinăuenilor… porniți de la principiul „mă bucur că sunt chișinăuean, dar urăsc că m-am născut și locuiesc în chișinău”). E o chestia și comparația asta… Am văzut chestii similare, făcute (și aici includ tot setul de acțiuni ce țin de o inițiativă, de la idee, până la promovarea acesteia) mult mai prost decât cele care le făceam eu acasă. Dar uite că aceste chestii, bine -  chestiuțe, lucrau. Lumea particpa. Da-da, era acel gen de dezvoltare pparticipativă de care lăbarii civici din Ungheni vorbesc doar sau bifează agitați în regiistre (Centrul „Făclia” din start îmi va sări în cap și sper din tot sufletul să o facă, să pot să-i muiesc cum se cu vine).

Aici mi-a picat fisa (fața, și mi s-a ofilit pula)… S-au obișnuit glamurul pubertar din Ungheni să i se dea totul de-a gata. Indiferent de idee, indiferent de inițiativă. În cel mai bun caz totul se rezumă la „Ei, dacă zîși că trebu…”.

Păi uite cum pula mea stă treaba. Acum nu că am venit io, Mesia pulii mele, să vă arăt unde stă căcatul de-l mîncați. Dar atâât timp cât o să vă preocupe hăinuțele alea faine de le îmbrăcați joi și duminică când ieșiți la piață (să vă vadă lumea) sau culoarea chiloțeilor de-o să-i fluturați la bara discotecii, nu cred să se schimbe multe. Asta dacă se vrea să se schimbe ceva.

Da, da.. Fanii unui director de ziar pot să masturbeze de plăcere, căci au ocazia să spună „Da bre, și tu bei ca jita și ești frate cu bovinele și dormi prin bar, sau faci pipi la semaforul din centrul orașului, sau te rătăcești ziua țapăn prin oraș, sau cazi prin gropi de țapăn ce ești, sau… (lista poate continua, căcni numai eu știu cât de țapăn pot fi, și cât de prost sunt când sunt țapăn)”. Ideea e că între pauzele din beție mai făceam și eu un câte un lucru care îi permitea oricărui șef (șefuleț, șefuț) să se salute cu mine și să apeleze de fiecare dată când trebuia să lucrezi cu capul (nu cu curu, pizda sau mîinile). Nu că mă laud, de fapt da, e PR. Și nu că instig la băut, dar beți și voi în pula mea, dar fiți utili locului în care vă căcați, căci oricumj altceva acolo nu faceți.

Mda… am început încrezut că voi spune exact ce am vrut să spun, și în finmal am ajuns să mă dezvinovățesc pentru că beau. În fine, consideră că ai pierdut 2 minute citind mesajul ăsta, sau că ai prins ideea și poate o să te uiți altfel la fundul paharului ăla de votcă data viitoare, când o să faci nimic cu amicii în oraș.

Week-end plăcut.

Şeful căcatului de cristal

Trăia odată, ca niciodată stăpânul căcatului de cristal. Şi ar fi trăit fericit, că ce pula mea avea de făcut, doar că lumea în care un căcat de cristal avea dreptul la viaţă, ba şi mai mult chiar, acel căcat trebuia să aibă un şef, îi producea migrene anale.

Nu era o problemă că era şeful unui căcat de cristal. Or, un căcat de cristal până la urmă este o operă de artă. Lumea, însă, uita de latura creativă a acestuia şi interpreta valoarea căcatului de cristal literalmente: privea prin el şi strâmba din nas.

Culmea e că şeful căcatului de cristal mai dădea socoteală directorului budei, care în afară de faptul că trebuie (prin concept) să fie lăudat fiecare 45 de secunde, asigura legătura între şeful căcatului de cristal şi preşedintele WC-ului. Bucurie până-n măduva pizdei. De aia nu trăia fericit şeful căcatului de cristal, dar ar fi trăit. Doar că a venit Grişa într-o zi şi a tras apa. Toată. Să te caci, nu alta…

Niciodată nu am crezut că voi veni în Ungheni ca la o staţiune balneară. Cică am venit să mă odihnesc. Bun, acum făcînd abstracţie de însăşi ideea de a interpreta astfel lucrurile, fapt ce îl urăsc enorm, anume aşa veneam în Ungheni de data asta. Veneam pentru un an de Magadan, evenimentul anului, într-un fel sau altul.

Pentru cei care aşteaptă detalii de la eveniment – sorry. Am să vă dezamăgesc într-un hal pitoresc: adică am să aberez pe ce temă vrea creierul meu tratat regeşte cu alcool a la Ungheni, avînd ca şi key-word (ca un fir roşu, lasă-mă să mă cac puţin în cerebel) un an de Magadan.

În primul rînd a fost Anton… Anton e un tip scîrbos de la SunStroke Project. Scîrbos nu fiindcă aşa e omul, da` aşa îl percep eu, din păcate: începînd din momentul în care el, din toate direcţiile existente în univers. se afla ca boa (femininul de la bou, părerea mea) exact pe direcţia discuţiei mele cu DJ-ul. şi terminînd cu faptul cum acelaşi Anton îşi întindea arcuşul (în pizda mamii lui de viorist) la cineva care mi-e drag. Pauză…

Apoi a fost Esea. Esea nu se îmbăta. Eu da. Punct…

Apoi a fost groapa: o chestiuţă adîncă de 2.10 metri (am măsurat a doua zi), pavată amabil cu beton – un loc perfect pentru a-mi parca fundul (prost să fii, noroc sa ai, bine că nu am căzut cu capul).

Apoi a fost un vals care l-am dansat cu Iaroslav (da-da… băiat, paţan, mujic). Şap` shi… Presupun că a fost ok, oricum nu ţin minte.

Iar dimineaţa la 7.00 băgam o votcă cu fiul fostului ministru al apărării (asta nu ca eu să mă dau tare, prosta fac PR localului).

Cam aşa a fost un an de Magadan. Asta fără aventurile pre-proiect, de la IDEEA Advertising.

Deci la moment am un cur negru ca la o maimuţă bătrînă, un cont gras la Magadan şi nişte becuri,voce şi un peregar de ăştia de la Jurnal.md nu mai pot de bucurie…

Pula mea… se putea şi mai rău. Anton ştie…

Bine, acum na… e mai mult doar un fel de a spune, deşi aş avea toate motivele să o spun. În primul rînd pentru că n-a venit anul ăsta. În al doilea rînd, în morţii lui de ghiuj simbolic, data venirii lui încă nu e una fixă, cel puţin la noi, în Республика Moldova. Dar de facto ideea acestui post mi-a dat-o Moşul din campania Jurnal.MD, atunci cînd o ardea în foto-session prin redacţie, ceea ce vă urez şi vouă:

În imagini:

1. Santa îmi face hair-styling.
2. Cine pulea me` mă stresează?
3. A, e Santa, clausu` mamii lui